Iaacasa.ro

A fost suficient să intru pe libristo și să cumpăr o carte recomandată de rabin. Căutarea mea a fost “Moshe Idel - Kabbalah new perspectives”. De atunci primesc continuu reclama de mai jos. Vă dați seama dacă aș fi cumpărat de aici Filocalia părintelui Stăniloaie…?

Dacă nu vă spun faza acum mor

Ieri la curs. Ora 13:30-14:00. Trecuseră patru ore, urmau încă două, neuronii mei erau în stand-bye-bye. Mesajele pe telefon cerând consultații curgeau incontinent . Prin brain fog-ul dens aud ceva:
- Știți cât avea la naștere cel mai mic copil din România?
Și, fără să aștepte din partea noastră un răspuns, doamna de la catedră a continuat cu nonșalanță:
- O sută de grame.
Brusc, telefonul meu de aproape 200 de grame, mi-a dat senzația că am gemeni în buzunar.
- Haideți, doamnă...
- Vă spun, eu lucram la casa de asigurări când ne-a venit de la Constanța cerere să înregistrăm copilul și avea 100 de grame.
- La externare? Îl îngrășaseră.
- Nu, la naștere. Că softul nostru nu accepta copii decât de la 300 de grame în sus.
- Ăsta-i program făcut pentru elefanți!
- Nu înțeleg de ce râdeți! Vă spun că avea 100 de grame.
- Doamnă dragă, dacă se năștea cu 100 de grame și mai și supraviețuia ajungeam polul neonatologiei mondiale. Ce mondiale, universale că și marțienii au peste 300 de grame la naștere. Acum vreo doi ani s-a născut la Constanța o fetiță de vreo 400 de grame, dar de 100 n-am auzit.
Doamna de la catedră, care trebuia să ne predea chipurile ceva, își continuă delirul.
- 100 de grame am zis! Dacă nici eu nu știu!?

În momentul acela critic intervine o doamnă doctor.
- Doamnă, clar nu aveți idee ce înseamnă 100 de grame. Acel copil nu ar avea dezvoltate organele la un nivel compatibil cu supraviețuirea. Iar dacă ar supraviețui ar necesita îngrijiri în primele luni mult peste posibilitățile oricărui spital.
- Adică trebuia lăsat să moară?
Doamna de la catedră (DDLC) era scandalizată.
- N-ați înțeles. La 100 de grame nu putea trăi.
DDLC: N-ați auzit că trăiește?! Trebuia omorât sau cum?

The s**t hit the fan. Ce fan? The s**t hit the turbofan. Pentru că toate colegele au decis că e cazul să intervină. Simultan.
- Nu atunci, după ce mai crește oleacă. Pe la paișpe ani când te trezești că-și face un tatuaj pe gât.
DDLC(foarte revoltată): Haideți să discutăm acest aspect etic: dacă e prea mic nu trebuie salvat?
- Mie îmi vine să-i omor pe ai mei în fiecare zi. Și i-am născut la trei kile jumate. Ăla mare mi-a albăstrit toate hainele. A pus mașina de spălat cu colorate la 60 de grade.
DDLC(la un pas de damblageală): Vă rog nu mai râdeți, e o problemă gravă! Dacă are 100 de grame nu îl salvați?
- Eu am copii acceptabili, născuți la termen, dar nu pot să-i iert pentru ce hemoroizi am făcut în sarcină...
Lângă mine stătea o doamnă doctor liniștită. Prea liniștită. Și o aud deodată:
- Pe bărbată-miu l-am urmărit prin casă ca să-l omor când mi-a șters de pe calculator teza de doctorat!

Dacă citești aceste rânduri simte-te ca și cm ai fi câștigat la loto: te-ai născut cu ceva mai mult de 100 de grame, nu te-ai tatuat pe gât la 14 ani, nu i-ai albăstrit rufele maică-tii și nici nu i-ai provocat crize hemoroidale. Ah și nu i-ai șters soțului/nevestei lucrarea de doctorat. Ăsta se numește noroc chior.

Acum sunt în drum spre curs. Mă voi așeza lângă ușă pentru cazul în care doamnele vor decide că și colegii ar merita asomați din cine știe ce motive.

Uitați, pentru o clipă, cele două probleme care macină internetul de câțiva ani: metoda simplă care vindecă diabetul în două ore și de care medicii nu vor să știți și remediul natural aflat la îndemână care vindecă hipertensiunea în jumătate de oră și de care medicii nu doresc să aflați.
Acum veți afla SECRETUL pe care Balzac, Sheakespeare, Eminescu și ceilalți scriitori l-au păstrat cu sfințenie!
Nu mai fi un cititor naiv!Dă click pe primul comentariu!

Mai bine nu da click pe primul comentariu pentru că sigur va fi ceva legat de degete în cur, mai bine citește mai departe! Răspunsul te va ȘOCA!

Dar înainte de asta haideți să vă spun prin ce trece băiatul meu Bogdan-te-lepezi-de-satana.
Luni dimineața vine la mine într-o dispoziție calamitoasă.
- Ce-ai pățit, conașu'?
- M...
- Năcazuri?
- M...
- Ți-a venit womenopauza, ce-i cu tine?
- Ne-au vizitat finii ieri.
- Și?
- Și am jucat Dune până la 3 dimineața.
- Ce-i aia?
- Dune. Nu știi Dune?
- Știu Dune. Dar nu îmi dau seama cm dracu' v-ați jucat de-a Dune prin casă. Ați spart podeaua căutând mirodenie? Ați călărit viermii?

- E un gameboard, mă! E ca Popa Prostu' cu harkoneni, cu fremeni cu d-astea. E mișto.
- Deci nimic sexual.
- La început, nimic.
- Și după aia?
- Și după aia tot nimic, n-auzi că au plecat la 3 dimineața?
- Și d-aia ești atât de trist?
- Mă, nu d-aia. Finii ne-au adus un cadou. Și nu știm ce să facem cu el.
- La așa ceva mă pricep.

- Adică?
- Adică de câte ori îmi aduce finu Doru un cadou, eu ori îl omor și-l mănânc ori îl bag în priză și se arde. Deci dacă v-au adus ceva de mâncare mâncați-l, dacă v-au adus ceva electric băgați-l în priză. Ia zi, de care e?
- Bă, e de băgat în priză!
- Vezi?! Ți-am zis că mă pricep. Și ce face când îl bagi în priză?
- Face slush.
- Asta ce dracu' mai e? Tot din Dune?
- E o zeamă înghețată.
- Și?
- Și atât.
- Adică v-au adus un frigider?
- Mă, nu. E aproape cât un frigider, dar nu e frigider, face doar chestia aia.
- Ok. Și care e problema?
- Problema e că niciunul dintre noi nu bem slush. Și panarama asta de aparat e foarte mare. Efectiv nu avem loc de el pe nicăieri.
- Și această problemă are o soluție simplă.
- Da?
- Da. Îl dați cadou mai departe.
BTLDS clipește de câteva ori.Apoi oftează.
- Nașu are apartamentul și mai mic decât al nostru.
- Atunci îl dați altcuiva.
- Și lu' nașu' ce-i dau?
- Îi dai ceva de mâncare.

Și acum SECRETUL pe care Creangă, Garcia Marquez și Hugo n-au vrut să-l afli!
De ce scriu scriitorii? Ca să aibă la îndemână cadouri. Eu de când scriu n-am mai dat banii pe nimic altceva: e ziua lu nașu? îi dau o carte. E ziua lui Doru? Îi dau o carte. E ziua lui Gabițu? Îi dau două cărți că anul trecut n-am fost la ziua lui.

Și acum SECRETUL SECRETELOR! De ce scriu sub pseudonim? Pentru ca și TU să poți da cadou cărțile mele zicând că-s scrise de tine. De unde să știe naș'tu că nu ești tu autorul? Azi am dat comandă la tipografie și săptămâna viitoare te scap de grija cadourilor pe 10 ani.

Later edit & Fun fact : Bogdan, dar și finii și nașii săi urmăresc această pagină. În concluzie Bogdan NU mai poate da aparatul de slush cadou altcuiva. Bogdane, dacă erai de acord să îmi dai aparatul la schimb pe 5 cărți acum nu mai scriam asta. Nu e vina mea, știai că sunt un diezmicbulangiu.

Îl mai țineți minte pe pacientul meu Papa Bear care s-a epilat (și) inghinal pentru Holter Ecg? Iaca, s-a dus și el să ia două kile de cireșe sakura și japonezii se poartă destul de urâțel cu dumnealui. Aveți careva telefonul lui Yuki Baba?

Dacă nu vă spun faza acum, mor

Ieri pe la prânz, ultima endoscopie. Doamna asistentă începe sterilizarea aparaturii, eu încep să scriu concluziile, pacienta se retrage în salon pentru "mici retușuri cosmetice" și ca să-și sune soțul pentru a-i da veștile bune. Fiecare în camera lui, în treaba lui. Termin scrisoarea. Termină sterilizarea. Pacienta nimic. Se pare că "micile retușuri" însemnau de-a dreptul renovare cu reconsolidare. Și vorbea în continuare la telefon. Tare de o auzeam prin ușă. Ok, sunt de acord că o endoscopie îți poate da amintiri pentru o viață, dar hai să nu transformăm o experiență de două minute într-un roman de James Joyce. Când am auzit-o pe cetățeancă întrebând tare "Ce faci? Ce faci acum?" am decis să pun capăt conversației care putea dura la infinit. Bat în ușa salonului și intru.

Imaginea mă va bântui multă vreme. În primul rând pacienta nu vorbea la telefon. În al doilea rând era pe pat cu cracii dați în sus.
- Ce faceți, doamnă???
- Hihihi! Dați-mă jos, dom' doctor!
- Păi...păi...cum... de ce...?
Short story-shorter, doamna găsise telecomanda patului și îi încercase, din pură curiozitate, pozițiile. Inclusiv cea de reveneală după lipotimie când patul basculează și îți ridică picioarele. Chestia e că paturile de genul acesta nu sunt ca în filmele tâmpite, nu reacționează brutal la comenzi, ci chiar foarte-foarte lent. Iar asta o dezamăgise teribil pentru că se așteptase la ceva spectaculos și apăsase până la limita cu antigravitația și acum nu mai știa ce buton o aducea cu picioarele pe Pământ.
Preiau telecomanda și readuc situația la normal. Să-i zicem "normal".

- Eu am crezut că vorbiți la telefon...
- Nu, dom' doctor, vorbeam cu mine.
- Aaa, deci acel "ce faci?"...
- Hihihi. Nu, atunci vorbeam cu patul. Nu știam ce face de nu mai coboară.

Bancul cretin de miercuri.
Da, e joi, dar undeva în lumea asta sigur e miercuri.

Înaintea fiecărei lecții despre Tora avem 15 minute de discuții libere cu rabinul. De exemplu eu mă plâng că n-am bani să plătesc cursul următor. Și sunt din ce în ce mai convingător. La ultimul curs, pentru prima dată, rabi a zis un banc. Păcat că nu m-am gândit să-l filmez.

Sarah e la plajă cu copilașul său, Șloim. La un moment dat vine un val care îl trage pe copil în larg. Sarah începe să strige disperată după ajutor. Câțiva turiști sar în ajutor, dar nu reușesc să ajungă până la Șloim. Sarah strigă și mai tare, vine salvamarul care, din păcate, nu reușește nici el să-l prindă. Sarah cade în genunchi și începe o rugă fierbinte către Dumnezeu. La un moment dat din cer apar două brațe imense care îl prind pe micuț și îl depun cu grijă infinită în brațele mamei. Sarah, cu lacrimi în ochi, se agață recunoscătoare de brațele imense și strigă: “Doamne, îți mulțumesc din toată inima, dar Șloim avea și o pălărioară!”

Desigur că ați întrebat - unii de mai multe ori, alții doar o dată - “Înger-îngerașul meu, care e superputerea mea, panaramă înaripată ce ești!?”
Și cea mai bună dovadă că nu v-a răspuns sau v-a zis ceva la mișto e că acum o fredonați pe FB în loc să vă luptați cu Thanos.

Nici mie nu mi-a răspuns, dar eu am aflat de unul singur, motiv pentru care nu prea mai am timp de facebook pentru că acum strâng bani să mă duc să îl provoc pe sus-numitul.

Superputerea mea e să am parte de toți idioții acestei planete. Pare greu și chiar e, dar decât să îmi iasă pânze păianjen din dește sau flăcări din nas în loc de muci, eu prefer idioții. Cu care m-am obișnuit.

Nu vreau să cresc artificial suspansul așa că intrăm abrupt în problemă: ieri m-am pomenit cu o doamnă. Unde m-am pomenit cu ea? În cabinet, unde mă pomenesc eu de obicei.

Doamna în cauză, la o privire superficială, părea normală. Și la o privire mai atentă cu tomograful tot normală părea. Dar așa cm tristețea nu iese în analize, nici tâmpenia nu dă semne paraclinice.

- Aș dori să vă mulțumesc pentru ce ați făcut pentru mine.
- Cu plăcere.
- Mai mult decât atât…
- Mai mult decât atât, ce?
- Azi am venit să vă vindec!

Eu iau aproximativ 4 pastile pe zi care mă țin funcțional. Spun “aproximativ” pentru că, uneori, când am noroc, iau 5. Așa că mi-ar prinde tare bine să mă vindec și eu de ceva.

- Și ce boală vreți să scoateți din mine, stimată doamnă?
- Am observat că aveți rotacism, adică sunteți rr-it.

De câte ori mi se spune asta roșesc de plăcere si las pleoapele în jos.
- Da, sunt.
- Cum spuneam, azi am venit să vă vindec!
- Da, asta ați mai spus, dar nu ați zis încă boala.
- Să vă vindec de rr-ială.

Șocul, recunosc, a fost imens. Adică după ce că-s gras, bătrân și bolnav tâmpita asta vrea să-mi ia și ultima fărâmă de speranță.

- Lăsați-mi, doamnă, rr-iala în pace!
- Domnule doctor, nici nu știți ce repede vă scap de ea!

Și fără o altă introducere o văd cm scoate foaia din poza atașată și două creioane.
- Faceți așa: băgați creionul ăsta în gură, în spatele caninilor chum am phăchut eu achum shi chithiti tecshtul!
Mă credeți că mi-a luat aproape un sfert de oră să scap de nebună din cabinet? Apoi evident că, din pură curiozitate, am băgat creionul. Veste bună! Nu m-am vindecat!

Despre oameni și meserii periculoase

Când am luat în 2023 cei doi stupi prăpădiți planul nu era să mă ocup de ei ci ei să se ocupe de livada mea.

Contractul încheiat între mine și cele două regine exact asta stipen*sa:
Punctul 1: Subsemnatul, în calitate de tată vitreg, vă las în pace, iar voi faceți ce vă taie capul.
Punctul 2: Tot eu mă angajez să vă fac tratamentele la timp, iar voi îmi polenizați prunii și merii.
Punctul 3: Același eu n-am voie miere, iar alor mei nu le place, deci n-aveți decât să vă spălați cu ea pe cap.

Unde am ajuns? Am ajuns în punctul în care, de exemplu, mi-au polenizat încrucișat dovlecii cu dovleceii de am obținut niște mutanți pe care și porcu' lui Costel i-a privit cu suspiciune înainte de a nu-i mânca. Apoi ele, albinele, s-au înmulțit în progresie geometrică și acum, la modul serios, avem mai mulți stupi decât pruni, iar prima extracție de anul ăsta acoperă lejer nevoile de miere ale unei țări mici și pline de diabetici.

Și nu e totul. Era prea simplu. E și ceara. Ce naibii să faci cu atâta ceară?! Și cm avântul DIY postpandemic nu m-a părăsit am luat decizia să intru în industria lumânărilor. Când i-am zis lu' mămica vestea cea mare că de săptămâna viitoare ne apucăm să facem lumânări am avut unele emoții. Adică știți foarte bine cm a reacționat când mi-am luat tractorul. Apoi când m-am apucat să fac vin. Apoi când am luat o moară mică să facem făină integrală. Apoi cursul de apicultor. Apoi atelierul de tâmplărie. Urmat de cel de sudură MIG, TIG și MMA.

- Și fitile de unde iei?
- Habar n-am. Presupun că se găsesc de vânzare.
- Lasă că-ți tai eu din niște nădragi de-ai lu' tac'tu.

Încep să râd. Îmi și imaginam cm le vând lumânări parfumate yoghinilor din fundu' curții și cm dansează ei în chelea goală, toată noaptea, la lumina dată de pantalonii lui tăticu.

- Mamă, hai să nu facem chiar totul în casă. Fitilele le cumpăr.
- Și cm le rulăm?

Aceasta persoană interesată de o industrie emergentă să fie mama mea? Mi-au schimbat-o extratereștrii? Măi să fie! La tractor n-a venit niciodată să țină cardanul pe poziție sau să agațe freza în tiranți, dar văd la la lumânări se bagă.

- Nu știu, mamă. Acum mi-a venit ideea.
Din păcate respectiva idee mi-a venit duminică seara așa că n-a apucat să evolueze semnificativ până luni dimineață când am plecat la București.
Luni la prima oră mă trezesc în cabinet cu Bogdan-Te-Lepezi-De-Satana.

BTLDS:Ce faci, conașu'?
Eu: Nu știu și nici nu mă mai interesează
BTLDS: Aha. Și ai tăi ce mai fac?
Eu:Păi m-am gândit să-i pun să facă lumânări.
BTLDS: Ăsta ce joc e?
Eu: Nu e joc. Îi pun să facă lumânări.

Și îi povestesc întocmai ce v-am povestit și dvs mai sus.

BTLDS: mă, interesant. Maică-ta nu știe să țeasă la gherghef? Taică-tu să potcovească gloabe... chestii din astea bio, de secol op'șpe. Că asta cu lumânările... e cam periculoasă treaba.
Eu: de ce?
BTLDS: păi dacă află Preafericitu' că îl ataci la lumânări nu te văd bine. Când i-ai dat rabinului 100 de euro n-a zis nimic, dar la lumânări n-o să închidă ochii.
Eu: păi nu fac, mă, lumânări bisericești. Fac din alea la pahar.

Trebuia să-i vedeți mimica lui Bogdan la ultima replică. Încă râd:
- Conașu' eu doar ți-am pus în vedere. Când o să te închidă ăștia pentru trafic de lumânări să le zici colegilor de celulă că te-au săltat pentru trafic de droguri că altfel te fac ăia poștă din prima seară. Cu lumânări parfumate.

Mi-am dat seama acum că nu v-am povestit cm am ajuns eu să-mi parchez mașina în locul respectiv.

Mă trezesc, într-o dimineață, cu o făptură feminină care pătrunde de-a dreptul vijelios în cabinetul subsemnatului.
- Bună dimineața, mă scuzați, vă rog din suflet că îndrăznesc, am o urgență!
- Sărut mâna, vă rog!
- Soțul meu vomită de ieri în continuu...
- Deci soțul e urgența?!
- Soțul. Da.
- Și unde-i soțul?
- Pe hol. Pot să-l chem?
- Păi!?
- Nu știam dacă îl lăsați să intre că el e tare frumușel, dar mai molâu.

Deschide ușa și strigă...ce strigă? Strigă "Costele!!"? Nu. Strigă "Iubire!!"? Nu. Strigă MACAROANEE! Am fost convins că am înțeles greșit. Dar nu. Înțelesesem bine. Iar asta mi s-a confirmat imediat:

- Dom' doctor, permiteți-mi să mă prezint, că n-am apucat: eu sunt Cutărica, vecina dvs, am o firmă alături, iar acest bibelou masculin e soțul meu iubit. Nu vă uitați la CNP că e mai tânăr cu 5 ani decât mine. L-am luat, dacă mă înțelegeți, în loc de Gerovital. Ca madam Macron. Pentru că îi plac macaroanele eu îi zic Macaron. Deci păpușelul meu vomită.

Sub tirul acestor informații vin cu prima idee medicală pertinentă:
- Și nu i-ați făcut un test de sarcină?
Pauză. Apoi o privire stroboscopică:
- Dom' doctor...cred că noi doi ne vom înțelege foarte bine...

Update
Mor, efectiv. Ca să nu am niciun dubiu, doamna a ajustat corespunzator semnul