Calan-Cabinet Individual de Psihologie Olariu Anca Mirabela

01/11/2026

METAFORA TERAPEUTICA

Au fost odată ca niciodata, intr-o lume mult prea reală pentru a fi descrisă, doi frați. Pe cel mic il chema Nu Pot, iar cel mare se numea Nu Se Poate. Cel mic era un individ cu o statură impunătoare, cu brațe și picioare ca de fier, iar cel mare era un om mic, impresionant prin ideile pe care le avea despre orice. Cei doi frați crescuseră într-o casă căptușită cu perne de o mamă grijulie și protectoare, cu un tată neîncrezător și temător. În pragul bărbăției, frații fură trimiși în lume să își afle destinul.
Marele Nu Pot străbătu lumea în lung și în lat, dar nimic potrivit puterilor sale nu se ivi. Găsi o slujbă la un brutar, dar gândul că va trebui să se trezească cu noaptea în cap și să stea ore în șir în preajma cuptoarelor încinse, îl convinse că el nu poate așa ceva și își continuă drumul neputincios. Mai marele Nu Se Poate, care apucase pe drumul opus fratelui său, se stabili într-un cătun răcoros de munte, unde, datorită ideilor sale impresionante, fu angajat ca slujbaș la Primărie. Nu Se Poate avea datoria de a îi îndruma pe localnici în construcțiile pe care urmau să le ridice.
Când un pădurar binevoitor îi oferi lui Nu Pot, impresionat fiind de extraordinara forță fizică pe care în mod evident o poseda, o slujbă de cărător, Nu Pot refuză vehement, convins fiind că în vecii vecilor nu va putea căra toate lemnele acelea grele. Îi era foame lui Nu Pot și îi era extrem de frig, căci hainele cu care plecase de acasă se făcuseră zdrențe de mult. Ar fi mâncat o masă caldă, ar fi dormit într-un pat curat, dar nu avea cm să se înhame la ceva ce nu putea. În timp ce colbul îi juca dezinteresat printre degetele rănite de atâta mers, Nu Pot se tot gândea la ceva ce ar putea, dar chiar și cea mai mică posibilitate era strivită de un munte de motive pentru care el nu putea. Astfel, un sentiment de disperare puse stăpânire pe tânărul Nu Pot, o lipsă de speranță care îl copleși făcându-l să își spună ”Nu pot să trăiesc!”.
Nu Se Poate era plin de entuziasm legat de noile sale sarcini și încă din prima zi se avântă pe teren să vadă ce se construiește și cm poate fi de folos. Localnicii apreciară căldura și interesul lui și îl primiră deschiși în mijlocul lor, însă, în scurt timp, constatară ceva ciudat la tânărul slujbaș. La fiecare idee pe care i-o expuneau, el le dădea zeci de motive pentru care nu se poate. Geamuri înalte? Nu se poate! Se sparg. Pereți din cărămidă? Nu se poate! E scumpă. Casă pe deal?!? Nu se poate, nici vorbă. Alunecări de teren. Pentru că aveau nevoie de el, oamenii încercară să îl facă să înțeleagă, însă când toate construcțiile din cătun stagnară, pentru că efectiv nu se putea, nici ei nu mai putură și solicitară demiterea lui. Zis și făcut.
Nu pot își continua drumul imposibil repetându-și suferind ”Nu pot să trăiesc!” și alternând cu ”Ce viată amară!”. Tot repetându-le Nu Pot se găsi în fața unei dileme. ”Cum viață amară dacă nu pot să trăiesc?!?”, se mai gândi puțin ”Ca să pot spune că viața e amară este necesar ca eu să fiu în ea, să o trăiesc. Deci eu spunând ca viața e amară trăiesc, deci eu pot să trăiesc, căci o fac chiar acum și pot.” Se mai gândi puțin Nu Pot ca să înțeleagă complet acest gând încâlcit și când își dădu seama ca poate trăi căci deja o face, uită de tot, de foame și de frig și începu să țopăie fericit pe drumul pustiu. ”Eu pot!”

31/10/2026

27/10/2026

Un gest mic, un zâmbet sincer, un suflet frumos pot schimba totul.
_
_

27/10/2026

Emoțiile - căpitanul nostru intern

Aud adesea părinți și adulți spunând în ăntâlnirile noastre:
„Am citit despre emoții, am înțeles teoria, dar copilul meu tot nu știe să se liniștească.”
Și, de fiecare dată, mă gândesc: „Dar noi, adulții, știm cu adevărat cm să ne liniștim?”

Pentru că mulți dintre noi nu am fost niciodată învățați ce sunt emoțiile, de ce apar sau cm să stăm cu ele. Am crescut cu mesaje precum „Nu plânge”, „Fii cuminte”, „Nu fi furios”. Așa că am învățat să ne mușcăm limba ca să părem calmi, să ne ținem respirația când simțim furie (să mâncăm, să bem, să facem ceva care să ne ajute să nu mai fim suparați), să zâmbim când de fapt ne doare. Dar emoțiile nu dispar — ele rămân în corp, în tensiune, în respirație, în felul în care reacționăm la ceilalți – mai ales în felul în care arată relațiile noastre – ce primim și oferim.

Carl Jung (psihiatru și psihanalist) are un citat care îmi place mie mult și care cuprinde esența și scopul emoțiilor: „Emoția este principala sursă a tot ceea ce devine conștient. Nu poate exista transformarea întunericului în lumină și a apatiei în mișcare fără emoție.”

Emoțiile sunt busole interne, mesaje dinspre sine: frica ne avertizează, furia ne arată limitele, tristețea ne învață despărțirea, iar bucuria ne arată ce e viu în noi. În fond mesajele sunt simple și clare, dar vedem cum, de fapt, aceleași mesaje ale emoțiilor noastre devin niște comori greu de găsit!

Dar pentru a înțelege emoțiile, trebuie mai întâi să le simțim, să le lăsăm să existe în noi, să le recunoaștem în corp. Neuroștiința confirmă că ele se nasc înaintea rațiunii — în amigdala cerebrală — și sunt apoi procesate de cortexul prefrontal, partea responsabilă cu reflecția și reglarea.

La copii, acest proces e incomplet. Așa cm arată cercetările lui Jay Giedd (neurocercetător, Nature Reviews Neuroscience, 2015), creierul copilului nu e încă pregătit să se autoregleze, iar această capacitate se dezvoltă abia spre 25 de ani. Deci, copiii nu se pot liniști singuri, oricât de mult ne încurcă asta!

De aceea, Daniel Siegel (psihiatru) și Tina Payne Bryson (psiholog) subliniază ideea de co-reglare:

„Copilul învață să-și gestioneze propriile stări emoționale doar atunci când un adult poate să-i ofere calmul de care are nevoie.” (Creierul copilului tău, 2018).

Dar cm poate un adult să ofere calm, dacă în el însuși e furtună?
Bessel van der Kolk (medic și psihiatru) explică limpede, deși de cele mai multe ori nu ne place deloc această explicație: „Copiii nu învață din ceea ce le spunem, ci din starea noastră interioară. Ei ne simt prin corpul lor.” (The Body Keeps the Score, 2014)

Adevărul e că niciun copil nu se co-reglează lângă un părinte care își mușcă limba ca să fie calm. Se co-reglează lângă un adult care respiră, care se cunoaște, care își recunoaște propriile emoții fără rușine și fără grabă.
„Emoțiile, sentimentele, dispozițiile și pasiunile animă viața cotidiană și reprezintă elementele fundamentale ale acesteia.”, așa cm afirmă și Jacques Cosnier (psiholog și cercetător în emoții). Stuart Shanker (psiholog și expert în autoreglare) mai adaugă și că: „Autoreglarea emoțională se construiește din interiorul relației cu sinele și cu ceilalți. Nu putem controla ceea ce nu înțelegem.”

Eu am învățat să fac asta pentru mine, pas cu pas, cel mai mult alături de terapeuții mei, pentru că felul în care eu mă reglam era, de fapt, extrem de greșit pentru mine – cel mai adesea mă izolam, plângeam și nu mi se mai oprea izvorul ăntrebărilor despre ce am făcut greșit, despre cm mi-e rușine.
Acum reușesc mai des:
să respir adânc,
să-mi simt corpul,
să mă ancorez în prezent,
să mă întreb: „Este despre mine ce simt acum?”
să pun limite
să ies din relații care nu îmi fac bine pentru moment sau pe care nu le pot eu susține, indiferent de natura lor

Uneori îmi iese. Alteori, nu — e doar o rană veche care se reactivează. Dar e și ceea ce a învățat creierul meu să facă mulți, mulți ani singur. Dar în ambele cazuri, acum, aleg să rămân cu mine, fără să mă mai pedepsesc pentru ce simt și să nu uit că eu nu sunt doar ceea ce simt uneori sau doar ceea ce gândesc alteori. Și asta e valabil pentru fiecare dintre noi.

Autoreglarea nu e despre a ne înfrânge emoțiile, ci despre a le înțelege și a le integra. Și vestea bună este că se poate învăța. Chiar dacă nu am fost crescuți cu acest limbaj, îl putem construi acum, cu ajutor, cu răbdare, cu blândețe. Și da, chiar alături de copiii noștri!

Atât în cabinet, cât și în drumul meu personal spre învățarea reglării emoționale (care continuă), am realizat că liniștea nu se impune, ci se construiește, clipă de clipă, în prezența emoțiilor mele — chiar și atunci când nu am fost niciodată învățată să le simt. Și atunci, când simt că totul mă copleșește, nu încerc să „par calmă”, ci respir, mă întorc în corp și mă întreb, cu blândețe: „Ce vrea emoția asta să-mi spună acum?”

Și atunci, gândindu-mă la copii, știu un lucru clar: nu e suficient ca ei să fie liniștiți sau „reglați emoțional”. E esențial ca ei să aibă părinți care să poată să se regleze pe ei înșiși. Nu neapărat să fie zen sau fără emoții, ci să fie prezenți, conștienți și capabili să stea cu propriile stări fără să le reprime sau să le ignore.

Copiii învață prin model — și modelul cel mai puternic e chiar starea noastră, a adulților de lângă ei, interioară. Să fim pentru ei un exemplu viu că emoțiile nu trebuie evitate, ci pot fi înțelese, simțite și integrate.

Monica Mereuță