30/10/2026
IN MEMORIAM | Arhiepiscopul Justinian Chira (1921–2016)
10 ani de la trecerea la cele veșnice
În martie 1941, un tânăr de numai 19 ani pleca din satul natal, Plopiș, spre Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia. Își lăsa acasă mama văduvă și pornea, în haine de lucru, spre un loc pe care nu-l văzuse niciodată. Numele lui era Ioan Chira.
Trei ani mai târziu, în 1944, în plin război, devenea starețul mănăstirii, la numai 23 de ani, purtând deja numele Justinian. Avea să rămână legat pentru totdeauna de acest loc și de oamenii Țării Lăpușului.
Nu i-a fost deloc ușor. Au urmat ani în care regimul comunist a încercat să distrugă viața monahală, iar Rohia avea să treacă prin unele dintre cele mai grele momente ale existenței sale.
La 30 octombrie 1959, în urma măsurilor impuse de autoritățile comuniste, călugării au fost nevoiți să părăsească mănăstirea. Părintele Justinian a rămas singur. Singur într-o mănăstire pentru care muncise, se rugase și căreia îi dăruise deja cincisprezece ani din viață.
Dar nu a renunțat la Rohia.
A trecut prin încercările acelor vremuri și a continuat să clădească, cu răbdare și credință, ceea ce astăzi cunoaștem drept unul dintre cele mai iubite așezăminte monahale ale Maramureșului. A adunat cărți, a format călugări, a primit oameni și a făcut din Rohia nu doar un loc de rugăciune, ci și un adevărat centru de cultură și spiritualitate.
Pentru lăpușeni, Înaltpreasfințitul Justinian a însemnat însă mult mai mult decât un stareț, episcop sau arhiepiscop. A fost părintele Justinian de la Rohia. Omul la care veneau cu necazurile, cu întrebările și cu bucuriile lor. Omul care știa să asculte, să încurajeze și să găsească un cuvânt bun pentru fiecare.
„Voi sta la poarta Raiului și voi aștepta să sosiți cu toții acolo!”, spunea el.
Și tot el spunea că va număra pașii tuturor celor care vor trece pe poarta Mănăstirii Rohia.
La 30 octombrie 2016, exact la 57 de ani de la ziua în care rămăsese singur la Rohia, Înaltpreasfințitul Justinian a trecut la cele veșnice.
Astăzi, mormântul său se află chiar la poarta mănăstirii pe care a iubit-o atât de mult.
Iar oamenii continuă să urce dealul Rohiei. Vin să se roage, să-și găsească liniștea, să-și aducă aminte de el. Mulți se opresc la mormântul său, așa cm odinioară se opreau să-i ceară un sfat sau o binecuvântare.
Au trecut zece ani. Dar pașii spre Rohia nu s-au oprit.
Și parcă nici părintele Justinian n-a încetat să-i numere.
Veșnică să-i fie pomenirea!🖤
